Şi dacă „Pasărea măiastră” şi-ar lua zborul?


Chipuri de nicăieri, chipuri însemnate de cicatricile durerii, chipuri colorate veşted, chipuri vii ale unor suflete pe jumătate moarte, chipuri ce răsar dintre culorile paletei expresioniste. Multe dintre tablourile lui Corneliu Baba ne amintesc de gândurile negre ce ne macină pe fiecare dintre noi pe interior, de acele cugete negative care ne dizolvă celulele şi ne coboară colţurile gurii într-o veşnică expresie de amăreală.

Baba_1958_tarani

“Ţărani”, 1958 – ulei pe pânză (183 x 242 cm) de Cornelui Baba. Sursa foto – aici.

Mă gândesc de multe ori la picturile lui Baba, atât de vii în culoare şi în expresia umană a înfruntării sau a capitulării în faţa destinului, ca la o tăietură adâncă în carne, o tăietură plină de acru şi amar, plină de viaţă, dar o viaţă trăită numai prin durere şi război. Şi, în totală contradicţie, mă gândesc la „Pasărea măiastră” a lui Constantin Brâncuşi. Elanul visului simplu, al delicateţei, al zâmbetului aruncat peste umăr unui necunoscut. Elanul vântului într-o mângâiere uşoară sau al fluturelui care aleargă după raze de soare.

Şi mă gândesc cum trăim mai mereu între cei doi mari artişti, între întuneric şi zâmbet, între negativ şi pozitiv, între zgomot şi muzică. Puţinele lucruri de care ne dăm voie să ne bucurăm într-o zi nu acoperă necesarul de gânduri frumoase şi de vise albastre, de care avem nevoie pentru a putea să ne trezim dimineaţa cu zâmbetul pe buze. Şi pentru această afirmaţie nu am nevoie de prea multe dovezi. Gândiţi-vă numai în câte dimineţi dintr-o săptămână vă treziţi fericiţi, nerăbdători să înceapă o nouă zi, surâzând înrourat necunoscutului. De cele mai multe ori, plăcerea dimineţii este învinsă după numai câteva secunde de încordarea vie a stresului. Trebuie să merg la muncă. Trebuie să fac rost de bani. Să am grijă de copii. Să caut un nou serviciu. Să spăl rufele. Trebuie să termin raportul. Griji, griji, griji…

brancusi_maiastra_1912

“Măiastra”, 1912 – sculptură în bronz de Constantin Brâncuşi. Sursa foto – aici.

Trăim mereu între dorinţe şi temeri. Vrem mai mult, dar ne este frică de orice ar putea însemna asta. Şi gândurile negative se adună. Frica ne împiedică să trăim, să cântăm, să riscăm, să iubim şi, uneori, chiar şi să zâmbim simplu.

Cum ar fi, mă întreb, dacă am putea prelua comanda gândurilor noastre şi am putea ţine în frâu ideile negative precum dresorul stăpâneşte leul în arena circului? Şi cum ar fi dacă penelul lui Baba ar exprima mai puţină durere, iar „Pasărea măiastră” şi-ar lua în sfârşit zborul? Dacă am putea lumina întunericul gândurilor cu flacăra strălucitoare a unei torţe uriaşe? Cât zâmbet ar adăuga asta dimineţilor, după-amiezelor şi serilor noastre?

Ce ar fi dacă am adăuga picioroange închipuirilor înnegurate şi le-am plimba astfel prin circul temerilor? Ne-ar putea oare distrage asta un pic de la rele? Ne-ar distra?

Am auzit de o modalitate ingenioasă de a reduce forţa acestor porniri negative. Şi am decis să v-o împărtăşesc şi vouă: exagerarea. Să râzi un pic de toată seriozitatea ta, să-ţi ridiculizezi temerile. Să distrugi negativismul prin hilar. Să exagerezi atât de mult încât chiar mintea ta să-ţi spună: „Stop! Ştii bine că aşa ceva nu se va întâmpla niciodată!”

Poate că nu poţi găti foarte bine, dar mâncarea făcută de tine nu poate fi chiar atât de nesărată… şi fadă,… cu cocoloaşe de făină… şi cartofi insuficient de fierţi,… ceva cam piperată… şi peste toate astea, arsă. Poate că îţi este greu să vorbeşti mulţimii, dar sigur nu te vei bâlbâi atât de tare încât oamenii să înceapă să arunce cu hârtii mototolite în tine, să te sperie şi în fuga ta spre uşă, să te împiedici şi să-ţi mai şi cadă pantalonii de pe tine.

Ştii bine că aşa ceva nu se va întâmpla niciodată, nu!?!

Mie îmi pare foarte interesant şi distractiv să-ţi păcăleşti mintea exagerând până la ridicol gândurile negative. Atât de interesant şi distractiv încât aş putea chiar să încerc măcar o dată. Poate chiar voi începe să râd şi ziua mi se va schimba cu siguranţă. Şi poate atunci voi reuşi să văd în tablourile lui Baba doar modul extraordinar al artistului de a pune tuşa de culoare pe pânză.

Articolul acesta, publicat în cotidianul local Argesul, la rubrica Atitudini,
în luna august 2008, a fost revizuit şi, pe alocuri, modificat.


0 thoughts on “Şi dacă „Pasărea măiastră” şi-ar lua zborul?

  • Simona

    E adevarat, ne luam prea tare in serios. Culmea, nu in locurile in care ar trebui sa o facem, ci in situatii care nu au, de fapt, prea mare importanta.
    Era un citat pe facebook: “nu lua viata prea tare in serios, nimeni nu a scapat viu din ea.”
    Mi-a placut pentru ca e plin de adevar. Viata trece pe langa noi in vreme ce suntem preocupati sa ne exacerbam dramele si dramoletele.
    Poate ca exercitiul recunostintei este un ajutor pentru a iesi din bezna. Cand mintea este concentrata pe bogatia deja existenta, nu ne mai poate impinge atat de lesne spre negura emotiilor. Iar pasarea noastra maiastra – viata noastra – si-ar putea lua zborul.
    Ana, locul acesta, de huzur, prin care ne rasfeti cu dulceata si parfumul vorbelor tale, ma indeamna sa revin.
    Pe curand !

    • Ana

      Multumesc foarte mult pentru compliment si “revenire”, Simona!
      Viata ma invata zilnic cate ceva nou, iar eu incerc sa pun totul intr-o forma placuta si sa dau mai departe ceea ce stiu (sau am impresia ca stiu) – uneori pentru a incanta, alteori pentru a ajuta.