Divagaţii filosofice


S-a întâmplat din nou. Lipsa inspiraţiei m-a căutat până m-a găsit. Nu am reuşit să scriu ceva puternic ancorat în realitate aşa că am căutat o scriere mai veche potrivită. Şi am fost foarte, foarte surprinsă. Şi aceasta tot din nou. Am găsit în fiecare caiet sau carneţel de prin colţurile casei câte ceva scris, mâzgălit, grafiat. Cuvinte cu sens sau fără… Poveşti începute. Vise încrustate. A fost destul de dificil de ales, în primul rând pentru că fiecare cuvânt în sine este foarte personal şi sincer. Dar am decis totuşi asupra unei scurte conversaţii filosofice interne despre… Nici eu nu ştiu de fapt despre ce este vorba. Dar pare a fi o zbatere umană în care poate mulţi vă veţi regăsi. Dacă este aşa… veţi afla şi răspunsul. Lectură plăcută pe mai departe!

Primavara&Paste020

Doar pentru că… divagaţiile filosofice şi artistice sunt foarte greu de ilustrat.

Sufletul meu este infinit. Sufletul Lumii este infinit! Iar eu încerc să înghesui nemărginitul acesta în limitele a ceea ce mintea mea poate concepe, în pielea ce mă cuprinde, în orele ce le trăiesc. Şi apoi mă întreb de ce mă simt oare mică, nefericită şi agitată… Dar oare dacă aş accepta infinitul, ar avea loc în el şi limitările mele, regulile sociale şi necesitatea unui salariu lunar sigur? Aş putea găsi un echilibru oare între ordinarul matinal al unei vieţi trăită fix în timpurile noastre şi extraordinarul nelimitat în timp şi spaţiu al sufletului meu?

Este probabil ca şi găsirea echilibrului între altruism şi iubirea de sine. Cred! Sau, aşa cum spunea Wayne Dyer, totul constă în a-ţi schimba părerea despre tine însuţi. (Nu ştiu sigur dacă Wayne Dyer a spus aşa ceva – “filosofii” aceştia ca mine divaghează de mult prea multe ori… ) Asta ar fi probabil cu un pas mai aproape de adevăr. Dar care este adevărul? Şi încotro trebuie făcut acest pas? Şi, mai ales, atunci când începi să-l observi cu atenţie, nu devine şi infinitul finit? Nu este aceasta una dintre regulile metafizice?

Trăind ordinarul, banalul cotidian clipă de clipă în prezent! Probabil acesta este cel mai profund răspuns. Numai aşa neoriginalul poate deveni fantastic şi se poate încadra în extraordinar. Doar aşa poate viaţa comună (şi necesară) de zi cu zi să fie trăită la cote de performanţă maximă şi să aducă cu sine satisfacţie în loc de nefericire. Asta desigur, plus lăsarea spiritului să alerge liber pe câmpiile creaţiei şi ale exprimării. Sau mai ales ultima parte?