Arina


Am vrut să dau explicaţii. De ce? De unde? Cum? Dar nu contează asta. Este doar o scurtă poveste de dragoste, scrisă în 2005, cred. Este o poveste tristă, dar vie. Poate cel mai important este că nu-i articol, ci proză scurtă… Fără ilustraţii, doar literatură. Fără explicaţii, doar cuvinte artistic înşirate. Pentru voi!

Această dragoste a dărâmat blând, puţin câte puţin, din zidurile cetăţii pe care o construisem în jurul inimii mele. A găsit o portiţă. A venit zilnic în vizită o lungă perioadă. Iar la plecare lua câte o bucăţică de zid, cu sine. Dar, dintr-o dată, înainte să apuce să dărâme toată fortăreaţa, a uitat să mai vină.

Fără contraforţi, cetatea a început să se deterioreze singură. Pietrele au căzut peste inimă. Au rănit-o. Ca şi cum asta nu ar fi fost de ajuns, bombele artificiale, lucrate manual de cei din jurul meu, au zgâlţâit zdravăn restul construcţiei. Acum totul nu este decât praf, sânge şi resturi de viaţă.

Iar de se întâmplă totuşi ca el să mai treacă pe aici, este neatent. Şi calcă totul. Nici nu ştie ce calcă.

Imaginea dezolantă, pe care o văd ori de câte ori încerc să mă privesc în suflet, mă ameţeşte şi-mi dă fiori de gheaţă.

. . .

Sunetul ascuţit al valurilor care se lovesc de stabilopozii înţelepţi mă trezeşte din visare. Şi, în acelaşi timp, mă poartă pe braţe spre nopţi de poveste. Simt gustul sărat al stropilor pe buzele mele. Marea îşi ia avânt şi izbeşte pietrele uriaşe cu putere. Poate că vrea să treacă dincolo de ele. Sau poate că vrea să le pedepsească aspru. Sunt sigură că există un mare secret, o poveste misterioasă, care se ascunde în spatele acestei lupte. Stabilopozii ar trebui să ofere mereu „povestea” în schimbul confesiunilor pe care turiştii le fac lor.

Imagini zâmbitoare îmi revin în minte. Un Alper cu ochi mari şi negri, jucăuş şi curajos. Un Alper zâmbitor. Un joc de priviri, inteligent şi ironic. Şi mă întreb cât oare din amintirea mea este reală? Cât este imaginaţie şi cât este adevăr? Şi-mi pare rău că el nu ştie cât de mult mi l-aş dori lângă mine. Şi nu ştie cum şi cât l-aş iubi. A plecat înainte să afle. Sau poate că nu l-a interesat niciodată să afle.

Îmi răsare uneori în minte senzaţia că merit mai mult. Să fiu iubită altfel. Să râd, să valsez pe nori, iar prin găurile făcute balaurilor scămoşi de tocurile fine ale pantofilor mei să apară săgeţile solare proaspete. Şi ştiu că el nu mă iubeşte aşa. Dar este acolo, în mintea mea. Este aici, în inima mea. Este prezent. Şi nu pot să-l las să plece. Şi nu-l vreau aici, dar nu-l pot lăsa.

. . .

În seara asta mergem în parcul de distracţii. Şi suntem foarte mulţi. Un grup de amici veniţi să admirăm marea. Să facem baie în spuma mării. Să ne distrăm colorat. Şi printre toate eu, care râd gri, încercând să înlocuiesc o dragoste veche cu alta nouă, imensă şi albastră.

Pentru asta am crezut că am nevoie de prieteni, de o atmosferă veselă. Şi iată-i! Sunt alături de mine. Neştiind de fapt că nu le caut compania. Sunt incapabilă să socializez. O nerecunoscătoare, ştiu. Abia acum îmi dau seama ce vrea să spună sintagma: a fi singur în mulţime.

Înainte nu-mi era teamă să fiu singură, dar acum îmi este. Pentru că din umbră mă pândesc fantomele. Cea a amintirilor. Fantoma regretelor. A viselor. Şi mai ales, cea mai rea dintre toate, fantoma speranţelor.

Şi atunci aleg să rămân singură, dar în mulţime.

Parcul este foarte luminat. Poate chiar un minuscul Las Vegas. Aproape că te ameţesc atâtea lumini colorate. Te înebunesc. Şi oameni. Foarte mulţi oameni.

Un tătic oarecare ce se urcă în maşinuţa electrică, mândru, lângă fiul său de vreo opt ani şi aşteaptă să pornească cursa. Cele trei minute sunt mai aproape. Râsete galbene şi verzi, buşituri roz. Parcul de distracţii urcă tot mai sus în curcubeu şi oamenii sunt tot mai veseli. Tatălui îi place faptul că fiul său doreşte să înveţe să conducă, dar nu se poate să fie lovit de atâtea ori. Nu el, om în toată firea, „şofer de-o viaţă”, de către nişte tineri gălăgioşi. Şi atunci îşi împinge copilul, instinctiv, apasând şi el din când în când pe acceleraţie.

În cap mi se învârte imaginea lui Alper. Şi mă doare tot corpul la gândul că nu am să-l mai văd, să mai vorbesc cu el. Nu-mi va mai zâmbi. Şi gândul se transformă într-o creatură perfidă ce mă apasă hotărât pe piept, oprindu-mi respiraţia. Ce greu se respiră singurătatea!

. . .

Într-un grup de tineri oarecare, o puştoaică merge alături de iubitul ei spre „roata morţii”. Îl sărută blând pe buze ca pentru a-i transmite din curajul ei şi îi spune: „Ai grijă! Să te ţii bine, OK?”. Şi se duce lângă prietenele ei, aşteptând speriată să-şi vadă iubitul răsucit, ţinut cu capul în jos; totul la o viteză uluitoare.

Tot în faţa roţii ne-am oprit şi noi. Câţiva prieteni parcă ţin înadins să fie torturaţi. Şi îşi ocupă locurile în roată. Se strânge o mulţime disperată să asiste la „învârteală”.

Nu pot să stau aici.

Vreau linişte. Să pot gândi. Să-mi pot aminti. Să uit.

. . .

Atât de multe jocuri. Haos. Abis. Un caleidoscop de chipuri şi culori. Se aud cîte două, trei melodii în acelaşi timp. Portocaliu şi mov. Culorile se confundă şi se amestecă. Sunt prinsă într-un cerc şi ameţesc. Totul mă apasă, mă sufocă. Roşu şi galben. Pământul îmi aleargă sub picioare şi, o dată cu el, şi gândurile îmi fug din minte. Un haos al mulţimii şi al sunetelor, care mă aruncă în abis. Albastru marin şi roz.

Nu pot să stau aici.

Vreau să plec. Departe. Undeva. Să dispar. Nu ştiu unde, dar dacă plec eu şi durerea rămâne aici, scap. Ar fi atât de linişte, de bine. Aş vrea să uit totul. Să mă dezintegrez în molecule de aer şi apă. Să plutesc undeva spre marele infinit. Să mă aşez pe frunze şi să râd cu ele în soarele cald al verii. Să le deplâng căderea roşie în toamnă. Sau să mă topesc pe năsucul unui copil în mijlocul iernii. Să am un sens pe lume.

. . .

O potecă printre maşinăriile luminoase îmi atrage atenţia. Mă depărtez de grup ameţită. Vreau să plec cât mai departe. Zig – zagul de zgomote şi străluciri mă chinuie nespus. Trebuie să ies din mulţime. Trebuie să plec dintre lacrimi.

Trec printre copii oarecare ce ronţăie ştiuleţi de porumb rumenit la grătar sau care zâmbesc dulce lipindu-şi obrajii de vata de zahăr ars, strânsă în jurul unui băţ. De ce mă aflu eu aici? Ce legătură au toate acestea cu haosul ascuţit din mintea mea?

M-am luptat cu mulţi monştrii în viaţă. Am căutat să înţeleg rostul meu în lumea aceasta. Şi am crezut că l-am găsit. Să iubesc şi să am grijă de cel iubit. Ce rost mai am acum? Să fac umbră pământului degeaba? Unde am greşit? Sunt prea urâtă? Sau prea frumoasă? Oare sunt prea inteligentă? Prea proastă? Iubesc prea mult? Sau poate nu ştiu să-mi arăt iubirea?! Şi mintea mea nu-mi strigă decât răspunsuri reci.

. . . 

Nisip! Stau pe nisip. Nu ştiu sigur cum am ajuns aici, dar se aude în continuare zgomotul parcului de distracţii de peste drum. Am ieşit din mulţime, dar zarva continuă să mă urmărească.

Mi-e somn. Nu pot gândi. Tot corpul îmi este greu. Aş vrea să adorm, iar mîine, când mă voi trezi, tot răul să fi dispărut.

Aş vrea să zac inconştientă de starea mea. Să nu ştiu că zac. Şi să trăiesc în amintiri. Doar în amintiri. Nu vreau să fiu singură. Nu-mi place să fiu singură. Dar altfel nu pot. Îmi este teamă că dacă mă atinge cineva durerea va fi de nesuportat. Şi nu pot să ţip. Să spun că doare. Nu pot să-i spun să mă lase în pace. Nu mai am glas.

Marea este goală. Valurile sunt pustii, dar vii, într-o mişcare continuă. Ascult, dar nici ele nu au glas în seara asta. Mă afund în umbră. Încerc din răsputeri să mă agăţ de razele de lună, dar pentru că mă zbat cad mai adânc şi cu viteză. Sângele îmi pulsează fierbinte. Urechile mă dor.

Ce întuneric! Ce de zvonuri! De şoapte! Amintirile mele aproape că se pierd printre ele. Ce zumzet! Mă distruge. Amorţesc. Nu vreau! Nu mai vreau să ştiu nimic. Nu vreau să mă mai doară. Nu vreau să mai iubesc. Niciodată! Nu vreau!

Nu Mai Vreau!!!

. . .

De ce este aşa de orbitor de întuneric? Şi linişte? Unde mă aflu?

Cred că m-am ratacit. Prin vise. Sau mi-am pierdut cunoştiinţa pentru puţin timp. Sau m-am pierdut pe mine undeva, in mine. Dar nu ştiu unde.

Este atât de multă linişte. Sunt la mare! La marea cea mare.

Ce calmă este marea!

Am o senzaţie ciudată de goliciune. De libertate totală. Un pustiu cald. Ce uşoară mă simt! Îmi vine să zâmbesc şi nu ştiu de ce. Râd nervii şi venele de sânge în mine. Ascult muzica valurilor şi simt că pentru prima dată o înţeleg. Îmi este atât de somn!

” Arina!? Unde ai fost? Te-am căutat peste tot. ”

” ?? ”

” De ce ai plecat aşa ca nebuna, fără să ne spui unde te duci? ”

” Cine eşti tu? ”

” Cum adică, cine sunt? Te simţi bine, Arina? ”

” Da, foarte bine. Dar pe mine nu mă chemă Arina. ”

” Dar cum? ”

Nu ştiu.