Am învăţat să cârpim


Cât de tare ne sperie succesul! Atât de tare încât ne pocnim singuri cu te miri ce gânduri sau fapte clar îndreptate contra noastră înşine. Ne sperie tot ceea ce poate fi dincolo de succes sau fericire sau… iubire chiar. Într-adevăr este nevoie de un om puternic pentru a ajunge în vârf, dar puterea nu-i trebuie pentru a depăşi obstacolele toate (sau măcar – nu doar pentru asta), ci pentru a-se învinge pe sine şi a accepta izbânda, în orice formă sau domeniu, drept o stare de fapt normală.

Ne sperie foarte tare reuşita. Este ca o sală uriaşă, de bal, cu lumini strălucitoare şi pereţi bătuţi cu pietre nestemate, ce-ţi taie respiraţia prin impozanţă şi te împresoară cu atitudini înalte admirative. Este fermecătoare, dar terifiantă şi te atrage ca o vrajă. Dar mai înspăimântător decât toată această ardere este gândul la ceea ce te aşteaptă de cealaltă parte a sălii. După ce treci prin încăpere trebuie să pătrunzi pe uşile din celălalt capăt – pentru că drumul continuă, nu?! Ce este acolo? Ce vei găsi dincolo?

Revelion2009 - 031

Străluciri nocturne

Ne sperie fastul şi intensitatea pentru că nu le cunoaştem. Nu cu adevărat. Ştim să facem faţă la starea actuală. Am învăţat să cârpim situaţiile, cine are nevoie de nou? Am învăţat să ţinem piept stărilor de panică ce ni se ridică în gât de câte ori ne călcăm pe dorinţe sau pe inimă pentru a face ceea ce trebuie, ceea ce toţi aşteaptă. Ştim deja cum să ne închidem sentimentele, de ce deci să schimbăm ceva? De ce să tragem draperiile şi să privim direct spre soare? Am învăţat că se poate trăi şi cu rău, de ce să ridicăm capul şi să cerem mai mult?

Poate că până acum acest articol pare să susţină această stare de fapt, această încarcerare a noastră înşine într-un cub. Dar nu. Nu acesta este mesajul meu. Sensul acestei postări este de-a vă spune că este OK să fii speriat (probabil doar oamenii cu reale probleme …de alt fel nu cunosc frica), dar nu este spre binele nimănui să lăsaţi capul în jos, privind mai mult spre colbul pământiu decât spre zările aurii. Este OK să nu aveţi curajul de a schimba totul deodată. Eu, cu siguranţă, nu deţin această cutezanţă. Dar dacă am încerca pas cu pas? Şi dacă am călca cu toată talpa, nu doar pe vârfurile degetelor? Şi dacă am zâmbi înaintând?

glow

Pantofiorii magici ai lui Dorothy – Sursă imagine – aici.

Nu am o formulă magică sau una ştiinţifică măcar, pentru a găsi puterea de-a face toate câte v-am spus. Dacă aş avea-o v-aş face-o cadou cu toată inima. Doar încerc. Experimentez cu fiecare pas. Iar sala de bal, cu toată-i splendoarea luminoasă, pare uneori a fi special pregătită pentru mine. Deci… vreţi să veniţi cu mine pe acest drum? Încercăm? Mergem împreună înspre sclipire?